04 iulie 2017

Acum câţiva ani, mă mai interesa


Existenţa în România a unor partide conservatoare, mai exact afiliate la A(ECR). Apăruse atunci ong-ul apoi şi partidul Noua Republică, fondate de Mihail Neamţu. Personajul era evident "din alt film", ca şi ceilalţi conservatori autodeclaraţi (Baconschi, Papahagi şi Voinescu-Cotoi, care însă nu au intrat în PNR). Dar necesitatea unui partid conservator atenua reacţia de respingere a mesagerului, atenţia fiind către substanţă şi nu către "recipient". Wrong!

Văzusem în A(ECR) alternativa la pseudodreapta PPE (din care se separase, vezi AdieuEPP.com). Până atunci, popularii erau consideraţi "conservatori" (mai aud şi acum expresia la ştiri, de exemplu pentru partidul lui Merkel). Dar iluziile nu au durat prea mult. Chiar nucleul conservatorilor, cel britanic, dădea semnale îngrijorătoare: legiferarea "căsătoriilor" gay şi tărăgănarea apoi sabotarea referendumului de ieşire din UE. Şi nu numai Cameron şi Tories, ci şi al doilea partid conservator important, PiS din Polonia (Kaczynski ceruse înfiinţarea "Armatei UE"). Mai bine merge partidul conservator din Cehia (fondat de Vaclav Klaus).

Iar acum, din nou, Mihail Neamţu. Veche şulfă sorosistă, a fost plantat încă din stadiul de larvă în incipienta mişcare naţionalistă din anii '90 (rămasă tot aşa şi acum!), apoi ţuţăr discipol al lui Pleşu şi Troţkimăneanu, afişând un "conservatorism liberal" (adică negându-l, de fapt) şi bântuind prin mediile ortodoxe ecumeniste (alt fake, desigur). Neamţu îşi anunţă intrarea în PnL, probabil primul gest public autentic, după multă vreme.

Conservatori cu numele sunt acum în România, Partidul Noua Republică şi Partidul M10 (al lui Macovei). Dacă va fi vreodată o mişcare conservatoare (naţionalistă, eurosceptică) în România, va trebui să respecte porunca "să nu-ţi faci chip cioplit", să înţeleagă că fără un fond autohton nu poţi exista, că nu te poţi baza doar pe traineri, simpozioane şi workshopuri.

Niciun comentariu :


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Andrei Cornea, 2011: "Dacă statele rămân suverane, ele vor continua să facă ceea ce cred şi ceea ce consideră că le este de folos, în pofida intereselor comune. Rezultă că trebuie mers înainte – mai repede sau mai încet – spre un sistem federal sau măcar confederal, cu un guvern central dotat cu puteri mari în domeniul economiei, apărării şi externelor, cu un parlament bicameral după modelul american şi cu guverne ale statelor responsabile numai pentru afacerile interne, justiţie, educaţie, cultură, eventual sănătate şi muncă. Căci atunci când vorbim despre pierderea suveranităţii naţionale, despre cine anume vorbim în fapt ca fiind „perdanţii“? Despre plătitorii obişnuiţi de impozite, cu rate la bănci, cu salarii ameninţate ba de tăieri, ba de inflaţie? Despre pensionarii cu pensiile în pericol? Despre beneficiarii sistemelor de asigurări ce acumulează datorii peste datorii? Despre şomeri? Nu, ci vorbim despre elitele politice europene din cele 27 de state. Ele sunt acelea care şi-ar pierde suveranitatea – mai ales aceea de a cheltui nestăvilit şi de a face promisiuni imposibil de ţinut. Vor trebui să se consoleze mulţi parlamentari naţionali cu un rol mai modest (dar deloc neglijabil). Dintre miniştrii şi funcţionarii guvernamentali, unii, precum cei de la externe sau de la armată, vor trebui să dispară pur şi simplu."

 

Postări populare: