27 mai 2017

Impossible impact dynamics



Tehnologia de acum 15-20 de ani nu era atât de perfectă încât "producţia" regizorilor să ne mai poată prosti şi acum.

Unde sunt resturile "de avion" care ar trebui să cadă pe măsură ce... obiectul este "ras" de reţeaua de grinzi metalice? Mai ales vârfurile aripilor şi cozii. Ar fi la fel ca şi când s-ar arunca un măr printre jaluzelele de la un geam: da, le poate rupe dacă este aruncat cu viteză, dar şi sar resturi de măr care nu trec dincolo. Când colo, vedem că turnurile "înghit avioanele" cu totul, de parcă ar fi pietre aruncate în apă. La o secţionare netă a grinzilor verticale (portante) pe 1/2 din lăţimea faţadei, partea de deasupra a turnului ar fi trebuit să se încline, cât de puţin (măcar faţada respectivă "să curgă" puţin). În plus, la un impact în care "avionul" vine oblic faţă de verticală, "aria secţionată" creşte (chiar şi cu 40%) faţă de situaţia în care grinzile ar fi atacate la 90 de grade; şi la o arie mai mare este necesar un "efort" mai mare. De asemenea, intervin şi grinzile orizontale şi planşeele, mult mai mult decât la un impact la orizontală.

Explicaţia clipului pentru efectele imposibil de obţinut prin impactul unor avioane: "s-au folosit fascicule dirijate de energie" (= tehnologie militară secretă). La acel moment o staţie americană de monitorizare a magnetismului terestru înregistrase o anomalie magnetică semnificativă (fluctuaţie a câmpului magnetic terestru), de aici presupunerea folosirii fasciculelor de energie. Se remarcă lipsa aproape totală a reflexelor razelor solare pe suprafaţa "avioanelor" deşi era o zi cu cer senin. Viteza calculată pe baza filmărilor este în concordanţă cu cea "oficială", dar este imposibilă pentru un avion de acel tip, la altitudine "zero". Poate fi atinsă doar la altitudini mari, unde aerul este rarefiat (şi opune o rezistenţă mai mică). Însă o viteză reală mai mică ar pune în dificultate versiunea oficială a "impactului devastator".

Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Andrei Cornea, 2011: "Dacă statele rămân suverane, ele vor continua să facă ceea ce cred şi ceea ce consideră că le este de folos, în pofida intereselor comune. Rezultă că trebuie mers înainte – mai repede sau mai încet – spre un sistem federal sau măcar confederal, cu un guvern central dotat cu puteri mari în domeniul economiei, apărării şi externelor, cu un parlament bicameral după modelul american şi cu guverne ale statelor responsabile numai pentru afacerile interne, justiţie, educaţie, cultură, eventual sănătate şi muncă. Căci atunci când vorbim despre pierderea suveranităţii naţionale, despre cine anume vorbim în fapt ca fiind „perdanţii“? Despre plătitorii obişnuiţi de impozite, cu rate la bănci, cu salarii ameninţate ba de tăieri, ba de inflaţie? Despre pensionarii cu pensiile în pericol? Despre beneficiarii sistemelor de asigurări ce acumulează datorii peste datorii? Despre şomeri? Nu, ci vorbim despre elitele politice europene din cele 27 de state. Ele sunt acelea care şi-ar pierde suveranitatea – mai ales aceea de a cheltui nestăvilit şi de a face promisiuni imposibil de ţinut. Vor trebui să se consoleze mulţi parlamentari naţionali cu un rol mai modest (dar deloc neglijabil). Dintre miniştrii şi funcţionarii guvernamentali, unii, precum cei de la externe sau de la armată, vor trebui să dispară pur şi simplu."

 

Postări populare: