Hipnoză colectivă - "Dacă s-a aprobat în CSAŢ..."

Eu aş mai adăuga ceva. Până când va mai continua această anomalie ? SRI are ca obiect principal de activitate spionarea cetăţenilor români ! Nu că aşa ar specifica "fişa postului", ci reiese observând ce mijloace, fonduri şi personal s-a alocat.

Cotidianul:

De ce sunt laşi jurnaliştii?

Aveam, din 1996 până în 2014, o stare de facto care nu era şi o stare de iure: SRI intercepta telefoane în cauze penale. Nu exista niciun text de lege în România care să permită asemenea interceptări. Era o practică pur şi simplu ilegală. De ce nu a sesizat-o niciun jurnalist, niciun activist al drepturilor omului? E o întrebare gravă.

După 2014, noul Cod de procedură penală introduce în textul său o sintagmă care ar fi putut acoperi legal, pentru viitor, practica ilegală desfăşurată de SRI din 1996 încoace. În 2015, CCR a fost sesizată cu privire la sintagma aceea, a admis sesizarea şi a constatat neconstituţionalitatea practicii SRI.

Marea întrebare nu e de ce a făcut CCR ce a făcut (în 2016, când s-a pronunţat), ci de ce nu s-a sesizat presa noastră, ori de ce nu s-au sesizat activiştii pentru drepturile omului între 1996 şi 2014 şi de ce n-am avut o dezbatere publică pe marginea acestei practici ilegale a SRI.

1996 – 2014. Optsprezece ani. Cum s-a putut prelungi conspiraţia tăcerii şi a laşităţii atâta vreme? Răspunsul nu poate fi decât unul, şi este cutremurător. Vreme de 18 ani SRI a reuşit să acopere o ilegalitate a sa. Nu o putea face decât având conştiinţe cumpărate în locurile din presă (ziare, televiziuni) în care este aprobată agenda de subiecte ale zilei (redactori şefi, şefi de secţie, producători, moderatori). Dacă n-au avut acolo asemenea conştiinţe sub acoperire, este cu adevărat zguduitor pentru cei care, în presă, joacă rolul de conştiinţe, să afle abia acum că n-au fost în stare vreme de 18 ani să descifreze o ilegalitate a SRI mai mare decât Casa Poporului, vizibilă şi din Lună. Vreme de 18 ani, în plină aşa-zisă democraţie, am avut un Watergate cât Himalaya sub ochi, şi nu l-am văzut! Ori pentru că am fost cumpăraţi să nu-l vedem, ori pentru că profesionalismul nostru era (este) zero.

În cazul meu, mărturisesc cu umilinţă că am fost un dobitoc, domnule judecător de conştiinţe. De multe ori mi-am închipuit că reprezint o voce profesionistă în presa noastră, dar n-am fost în stare să caut textul de lege care ar fi permis SRI să facă interceptări în cauze penale. M-am lăsat păcălit de faptul că CSAT-ul a pus corupţia între riscurile de securitate naţională (am fost de acord cu asta) şi am crezut, cu naivitate, că dreptul SRI de a intercepta telefoane în cauze penale a fost prevăzut şi într-un text de lege suficient de inteligent încât să asigure şi conservarea drepturilor mele individuale. Dar n-am căutat niciodată acel text de lege. Ce s-ar fi întâmplat dacă l-aş fi căutat şi aş fi aflat că el nu există? Aş fi scris un articol, două, trei despre această ilegalitate. Ei, şi? S-ar fi născut o dezbatere publică suficient de consistentă încât să trezească interesul legiuitorilor ţării de a pune fărădelegea SRI sub autoritatea unui text de lege? Habar n-am. Probabil că nu. Poate că da. Normal ar fi fost ca SRI să nu primească atribuţii în cauze penale.

****

Ce vreau să spun, de fapt? Că suntem atât de neprofesionişti, de diletanţi încât la orice oră din zi şi din noapte poate renaşte în ţara asta poliţia politică fără ca noi să înţelegem că a renăscut. Aş fi, acum, interesat să aflu o serie de mărturisiri ale celor care şi-au făcut statui de conştiinţe jurnalistice: au ştiut şi au tăcut?; au vorbit şi n-au avut ecou?; au ştiut şi n-au înţeles pericolul?; au ştiut şi au crezut că e bine aşa de dragul luptei anticorupţie?

Tare aş vrea să văd acest examen public de conştiinţe. Ar fi, poate, chiar mai important decât procesul comunismului (pe care nu l-am făcut, căci nu trebuia făcut decât tot aşa: prin mărturisiri personale).