23 septembrie 2010

Václav Klaus: Europa, consecinţele sistemice ale recentei crize şi necesitatea reformulării bazelor capitalismului


Preşedintele Cehiei, Václav Klaus, a fost invitat la Universitatea Johns Hopkins din SUA (The Transatlantic Leaders Forum, Washington D.C., SUA, 22 septembrie 2010), unde a rostit discursul Europe, the Systemic Consequences of the Recent Crisis and the Need to Re-Formulate the Case for Capitalism:

Aş dori, în primul rând, să exprim mulţumiri pentru că mi-aţi dat posibilitatea de a fi aici. În ciuda vizitării a zeci de universităţi americane în ultimele două decenii care au urmat după căderea comunismului, când am devenit din nou o parte a lumii libere, nu am fost niciodată la Johns Hopkins, una dintre cele mai renumite universităţi americane, binecunoscută pentru calitatea înaltă şi accentul pus pe cercetare. Vă mulţumesc pentru invitaţie.

În primii ani academici ai mei, prin anii '60, când am fost cercetător la Institutul de Economie al Academiei de Ştiinţe a Cehoslovaciei de la Praga, am dat peste numele universităţii dumneavoastră în legătură cu articole şi cărţi scrise de economistul de renume mondial de origine maghiară - ceea ce înseamnă Europa Centrală - Béla Balassa. Numele lui este cel mai des menţionat în manualele de economie în legătură cu aşa-numitul efect Balassa-Samuelson, care încearcă să explice relaţia dintre paritatea puterii de cumpărare şi diferenţele între productivităţile statelor. Dar profesorul Balassa a scris, deasemenea, una dintre primele cărţi teoretice privind evoluţia cea mai importantă de după al doilea război mondial în Europa: "Teoria integrării economice" (1961). [1] Datorită faptului că integrarea europeană este absolut crucială pentru noi acum, am să încep prin abordarea aceastei probleme, mai întâi.

Bazându-mă pe numeroasele mele vizite în această ţară, am sentimentul că americanii nu au o bună înţelegere a integrării europene. Parţial din cauză că nu le pasă, parţial pentru că, a priori, o văd ca pe o evoluţie pozitivă ce ar aduce o şansă de a avea un partener mai puţin complicat şi cu un comportament mai coerent pe cealaltă parte a Atlanticului, şi parţial pentru că nu au răbdare cu ţări mici, care îşi schimbă de multe ori numele şi dimensiunea teritoriului lor. Observaţia faimoasă a lui Henry Kissinger cu privire la numărul de telefon al Europei este încă relevantă.

Americanii subestimează, de obicei, ceea ce s-a întâmplat în Europa în ultimii 50 de ani. În anii 1950, ideea principală din spatele integrării europene a fost de a liberaliza, de a deschide, de a elimina barierele de la frontierele ţărilor individuale, de a permite libera circulaţie nu doar a mărfurilor şi serviciilor, ci şi a oamenilor şi a ideilor pe continentul european. A fost un concept pozitiv. Ar trebui să continue şi să fie promovat de către toţi cei care au vederi liberale (în terminologia europeană), ceea ce nu înseamnă o viziune asupra lumii sau un Weltanschauung etatist sau naţionalist.

Aceasta s-a schimbat în timpul anilor 1980 şi pasul decisiv a venit cu Tratatul de la Maastricht, în decembrie 1991. Interesele politice de a unifica Europa şi pentru a crea o nouă superputere au început să domine. Integrarea s-a transformat în unificare, liberalizarea în centralizarea luării deciziilor, în armonizarea normelor şi a legislaţiei, în consolidarea instituţiilor europene, în detrimentul instituţiilor din statele membre, în creştere enormă a deficitului democratic, în post-democraţie.

Recenta dispută asupra Tratatului de la Lisabona, care s-a încheiat atunci când l-am semnat ultimul din Europa, a fost dacă să se meargă mai departe cu acest lucru - a pune în pericol libertatea şi prosperitatea - sau dacă să se întrerupă acest proces. Unii dintre noi nu sunt fericiţi să fie aduşi înapoi la organizarea centralizată şi la lumea controlată din care am scăpat cu mai mult de 20 de ani în urmă.

Menţionând trecutul, putem spune cu încredere că în ceea ce priveşte ţara noastră, tranziţia de la comunism la o societate liberă este încheiată, şi nu este nicidecum o realizare minoră. Am devenit o ţară normală - orice ar însemna asta - europeană şi, ca urmare a acestui fapt, avem deja de rezolvat problemele standard "europene", nu problemele specifice unei ţări în tranziţie. Aceasta pare a fi, totuşi, în multe privinţe, o binecuvântare mixtă.

În procesul de ajustare treptată a sistemului nostru politic, social şi economic, la normele şi instituţiile Uniunii Europene, am importat atât caracteristicile şi atributele sale pozitive, precum şi pe cele mai puţin pozitive. Chiar dacă era noastră post-comunistă este caracterizată de o neîncredere totală în capacitatea guvernului de a interveni în economie şi de o credinţă în dereglementare radicală, liberalizare, privatizare şi desubvenţionarea economiei, noi - cu unele rezistenţe şi reticenţe - am ajuns să acceptăm  sistemul economic şi social european foarte rigid şi demotivant şi - în prezent - ne confruntăm cu problemele sale.

Noi am devenit membri ai UE în mai 2004, deoarece am vrut să participăm la procesul de integrare europeană. Noi nu am vrut să stăm deoparte, aşa cum am fost obligaţi tot timpul epocii comuniste. Cu toate acestea, pentru mulţi dintre noi cei din Europa, şi mai ales pentru cei care au petrecut cea mai mare din viaţa lor într-un regim comunist foarte autoritar, opresiv şi nefuncţional, cursul slăbirii democraţiei şi a pieţelor libere de pe continentul european este o evoluţie nedorită.



Am asistat la o schimbare graduală, de la liberalizare şi eliminarea tuturor tipurilor de bariere, spre o introducere masivă de reglementări şi armonizări de sus, către sistemul de protecţie socială supergeneros în expansiune, spre forme noi şi mai sofisticate de protecţionism, spre continua creştere a poverilor juridice şi a reglementărilor asupra afacerilor, către subminarea pieţelor prin politicile de quasi-competiţie, etc. Toate acestea slăbesc şi îngrădesc libertatea, democraţia şi responsabilitatea democratică, ca să nu mai vorbim despre eficienţa economică, spiritul antreprenorial şi competitivitatea.

Aceasta mă conduce la recenta criză financiară şi economică. Ea a venit ca o surpriză pentru majoritatea economiştilor, pentru toţi politicienii, precum şi pentru public. Aproape nimeni nu se aştepta. Oameni împărtăşeau credinţa în atotputernicia băncilor centrale şi a guvernelor de a controla macroeconomia şi în fezabilitatea, raţionalitatea şi productivitatea reglementarilor microeconomice, în special în sectorul bancar şi financiar.

Această credinţă s-a dovedit a fi greşită. Economiştii au început încet să înţeleagă cauzele crizei şi, în final, au ajuns la concluzia că a fost o consecinţă a unei combinaţii de eşecuri. Căutarea unui motiv simplu a fost o strategie greşită. Pe partea macroeconomică, devine tot mai acceptat faptul că la originea crizei au fost acumulările de dezechilibre fără precedent în economia mondială, cu o perioadă neobişnuit de lungă de rate scăzute ale dobânzilor reale, oferta de bani excesivă şi jocul politic cu ipoteci. În special în Statele Unite ale Americii. Pe partea microeconomică, a devenit clar că reglementarile existente, parţiale şi foarte imperfecte nu ajută. Dimpotrivă, acestea au denaturat comportamentul raţional al băncilor şi al altor instituţii financiare şi le-au motivat să caute modalităţi de a scăpa de ele prin intermediul diverselor "inovaţii financiare".

Este necesar să avertizeze împotriva încercării de a blama din nou problemele din piaţă ca probleme ale pieţei. Criza actuală nu a fost rezultatul unui eşec al pieţei sau al vreunei deficienţe inerente capitalismului. Aceasta a fost un eşec al guvernelor, care a rezultat din ambiţiile grandomane de a intervini grosolan într-un asemenea sistem complex precum societatea şi economia. Acţiunile si intervenţiile guvernelor au cauzat, prelungit şi înrăutăţit dramatic criza.

Criza va fi mai devreme sau mai târziu depăşită. Prejudiciul pe termen lung, cu toate acestea, va rămâne. Adversarii pieţei au reuşit să creeze o neîncredere de anvergură în sistem, dar de data aceasta nu numai în capitalismul pieţei libere, în sistemul laissez-faire, în capitalismul lui Adam Smith, Friedrich von Hayek şi Milton Friedman, cum a fost cazul cu 70-80 de ani în urmă, ci în capitalismul reglementat foarte strict din epoca actuală. Şi acest lucru este îngrijorător.

Ca o economie mică şi foarte deschisă, Republica Cehă nu se putea izola de încetinirea vizibilă a economiei mondiale şi în special de recesiunea din ţările partenerilor noştri principali de afaceri. PIB-ul nostru a scăzut cu aproximativ 4% în anul 2009.

Am fost norocoşi că sistemul nostru bancar şi financiar nu a fost supraexpus la credite neperformante înainte de criză, aceasta a ajutat şi ajută. Avem, de asemenea, un mare avantaj în moneda proprie. Cursul de schimb al coroanei cehe fluctuează; nu este o constantă fixată pentru totdeauna. Economiile mici deschise care au acceptat euro ca monedă proprie, sau sunt ferm ataşate la euro prin diferite aranjamente rigide monetare, au fost mai afectate de actuala criză mondială.

Oamenii ca mine au înţeles foarte devreme că ideea de monedă unică europeană este un proiect periculos, care va aduce fie mari probleme economice sau va conduce la centralizarea nedemocratică a Europei. Toata lumea vede acum că proiectul zonei euro nu a reuşit în aducerea de efecte pozitive, care au fost pe bună dreptate sau în mod nejustificat aşteptate de la el. Acesta a fost eronat şi iresponsabil prezentat ca un beneficiu economic de necontestat pentru toate ţările care doresc să renunţe la propriile lor "mult preţuite" monede. Studii extensive care au fost publicate înainte de lansarea monedei unice europene au promis că moneda euro ar contribui la accelerarea creşterii economice şi reducerea inflaţiei şi au subliniat, în special, că statele membre ale zonei euro ar fi protejate împotriva tuturor tipurilor de perturbări economice externe (aşa-numitele şocuri exogene).

Este destul de evident că acest lucru nu s-a întâmplat. După stabilirea zonei euro, creşterea economică a statelor sale membre chiar a încetinit faţă de deceniile anterioare, crescând astfel diferenţa dintre rata de creştere în ţările din zona euro şi cea din alte economii importante - cum ar fi Statele Unite şi China, economiile mai mici, din Asia de Sud şi în alte părţi ale lumii în curs de dezvoltare, precum şi cea a ţărilor central şi est-europene care nu sunt membre ale zonei euro.

În timpul primilor săi 10 ani, zona euro nu a dus la vreo omogenizare măsurabilă a economiilor statelor membre ale acesteia. Zona euro, care cuprinde 16 ţări europene, nu este o "zonă de monedă optimă", astfel cum sunt definite de către teoria economică. Într-o astfel de situaţie, este inevitabil ca cheltuielile de înfiinţare şi de menţinere să depăşească beneficiile sale.

Alegerea mea privind cuvintele "înfiinţare" şi "menţinere" nu este întâmplătoare. Cei mai mulţi comentatori economici au fost multumiti de uşurinţa şi aparentul cost scăzut al primului pas (instituirea unui spaţiu monetar comun). Acest lucru a ajutat la formarea impresiei că totul a fost bine cu acest proiect.

Cu toate acestea, în ultimul deceniu, performanţele economice ale ţărilor din zona euro au evoluat divergent şi efectele negative ale "cămăşii de forţă" a monedei unice au devenit din ce în ce mai vizibile. Când "vremea bună" (în sensul economic al cuvantului) a prevalat, nu au apărut probleme vizibile. Odată ce criza (sau "vremea rea") a sosit, lipsa de omogenitate s-a manifestat foarte clar. În acest sens, îndrăznesc să spun că - anunţată ca un proiect care a promis să aducă un beneficiu economic considerabil membrilor săi - zona euro a eşuat.

O altă problemă este posibila prăbuşire a zonei euro ca instituţie, dispariţia euro. La această întrebare, răspunsul meu este nu, nu se va prăbuşi. Atât de mult capital politic s-a investit în existenţa sa şi în rolul său de "ciment", care să unească UE pe calea sa spre o supra-naţiune, că, în viitorul apropiat, moneda euro nu va fi cu siguranţă abandonată. Aceasta va continua să existe, dar cu un preţ foarte ridicat - o creştere economică redusă.

Sunt de acord cu Yuval Levin [2], care a declarat recent că trebuie să reformulăm bazele capitalismului. El vede că sistemul se află puternic asaltat de către două tendinţe dezastruoase:

- "de o complicitate în creştere între guvern şi mari corporaţii" şi
- "de către un stat al bunăstării care se extinde dincolo de nevoiaşi".

Sunt de acord cu el că "înţelegeri secrete în creştere dintre big business şi guverne şi extinderea statului-providenţă spre clasa de mijloc sunt expresiile unei antipatii pe termen lung pentru economia de piaţă". Noi, în Republica Cehă, ne-am bazat tranziţia noastră de la comunism la o societate liberă, către o democraţie parlamentară şi economia de piaţă pe liberalizare radicală, dereglementare, privatizare şi desubvenţionare, subliniind că suntem "pro-piaţă" şi nu "pro-afaceri" şi imi pare rău să vad că această luptă nu este încă terminată. Trebuie luptat din nou şi din nou. În America, în Europa, în Republica Cehă.
 

Václav Klaus, The Transatlantic Leaders Forum, Johns Hopkins University, Washington D.C., USA, September 22, 2010 

[1] R. D. Irwin, Homewood, Il, 1961. The book was translated into Czech very soon and published under the title “Teorie ekonomické integrace”, Svoboda, Praha, 1966.
[2] Y. Levin, “Recovering the Case for Capitalism”, National Affairs, No. 3, Spring 2010; www.nationalaffairs.com/publications/detail/recovering-the-case-for-capitalism

http://www.klaus.cz/clanky/2672



Václav Klaus:

-,,Neosocialismul amenință Europa"

-,,Spre ce se îndreaptă Europa şi Europa Centrală ?"


-"What is Europeism?"

-"The Euro as a Non-Optimum Currency Area"

3 comentarii :

Crystal Clear spunea...

Excelent si real diagnostic :

"trebuie să reformulăm bazele capitalismului. El vede că sistemul se află puternic asaltat de către două tendinţe dezastruoase:

- "de o complicitate în creştere între guvern şi mari corporaţii" şi
- "de către un stat al bunăstării care se extinde dincolo de nevoiaşi"

Crystal Clear spunea...

Oare nu-l invita nimeni pe Vaclav Klaus in Romania, la vreun targ de carte sau la vreo Conferinta ?

Eventual la ISP ?

Riddick spunea...

Mai ştii ? Poate va fi invitat.


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Alina Inayeh, 2021 ("Ce cred românii despre Est şi Vest" - sondaj): "[...] toți acei 30%, care mie îmi dau foarte multă bătaie de cap, cred că țările occidentale, deci nu numai UE, ci țările occidentale luate așa, ca pachet, au adus mai mult rău decât bine României. Și există un număr îngrijorător de mare, 67% dintre români, deci două treimi dintre ei, care cred că interesul național trebuie păstrat, trebuie salvat, trebuie luptat pentru el chiar dacă asta înseamnă pierderea calității de membru UE. [...] deci dacă interesul național o cere, să se ducă UE unde o vrea, pentru că interesul național este mult mai important. Ne apărăm cu dinții ceva ce nu înțelegem ce. Nu știm exact ce înțeleg românii prin interesul general.

 

Postări populare: